Istoria PR-ului în România: de la diplomație la digital

Relațiile publice (PR) sunt o activitate care vizează crearea și menținerea unei imagini favorabile a unei organizații sau a unei persoane în fața publicurilor lor țintă. PR-ul implică folosirea diverselor mijloace de comunicare, precum presa, evenimentele, rețelele sociale sau influencerii, pentru a transmite mesaje persuasive și a influența atitudini și comportamente.

PR-ul este o profesie relativ nouă în România, care a cunoscut o dezvoltare accelerată în ultimele trei decenii, odată cu tranziția de la comunism la democrație și cu integrarea în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, PR-ul are rădăcini mult mai vechi în istoria și cultura românească, care merită să fie redescoperite și apreciate.

În acest articol, vom face o scurtă incursiune în istoria PR-ului în România, de la începuturile sale diplomatice până la provocările și oportunitățile actuale ale mediului digital. Vom prezenta câteva date interesante și puțin cunoscute despre evoluția acestei profesii, precum și câteva exemple, statistici, cifre și citate relevante.

PR-ul diplomatic: secolele XIX-XX

Una dintre formele cele mai vechi și mai importante de PR este cea diplomatică, care presupune stabilirea și consolidarea relațiilor între state sau entități politice. PR-ul diplomatic are rolul de a promova interesele naționale, de a preveni sau rezolva conflictele și de a construi parteneriate și alianțe.

România a avut o tradiție bogată în domeniul diplomației, încă din secolul al XIX-lea, când a luptat pentru recunoașterea independenței sale de către marile puteri europene. Unul dintre cei mai renumiți diplomați români din acea perioadă a fost Mihail Kogălniceanu (1817-1891), care a fost prim-ministru, ministru de externe și istoric. El este considerat părintele politicii externe românești moderne și un precursor al PR-ului.

Kogălniceanu a folosit cu măiestrie presa internațională pentru a susține cauza românească și pentru a contracara propaganda ostilă. El a publicat articole și broșuri în limbi străine, în care explica situația politică și socială din România și cerea sprijinul opiniei publice europene. De asemenea, el a întreținut relații personale cu lideri politici și intelectuali din Franța, Anglia, Germania sau Rusia, pe care i-a convins să simpatizeze cu aspirațiile românilor.

Un alt exemplu de PR diplomatic de succes este cel realizat de Nicolae Titulescu (1882-1941), care a fost ministru de externe și președinte al Ligii Națiunilor. Titulescu a fost un promotor al păcii și al cooperării internaționale, într-o perioadă marcată de tensiuni și amenințări la adresa securității României. El a reușit să obțină recunoașterea garanțiilor teritoriale ale României de către marile puteri și să creeze o alianță cu Iugoslavia și Cehoslovacia, cunoscută sub numele de Mica Înțelegere. Titulescu a folosit cu abilitate discursul public și mijloacele de comunicare în masă pentru a-și exprima viziunea și a-și câștiga respectul și admirația interlocutorilor.

PR-ul corporatist: anii ’90-2000

După căderea comunismului în 1989, România a intrat într-un proces de tranziție de la o economie planificată la una de piață. Acest proces a implicat privatizarea întreprinderilor de stat, liberalizarea comerțului și atragerea investițiilor străine. În acest context, PR-ul corporatist a început să se dezvolte ca o activitate necesară pentru crearea și consolidarea imaginii organizațiilor în fața clienților, partenerilor, autorităților și societății civile.

PR-ul corporatist în România a avut două etape principale: una de pionierat și una de profesionalizare. Etapa de pionierat a durat aproximativ între 1990 și 1995 și a fost caracterizată de lipsa unei reglementări și a unor standarde de calitate. Cei care practicau PR-ul erau adesea jurnaliști sau foști activiști politici, care se bazau pe relațiile personale și pe improvizație. Serviciile oferite erau limitate la redactarea și distribuirea de comunicate de presă, organizarea de conferințe de presă sau lobby.

Etapa de profesionalizare a început după 1995 și a fost marcată de apariția primelor agenții specializate de PR, care au adus experiență și know-how din străinătate. Agențiile au început să ofere servicii mai complexe și mai diversificate, cum ar fi cercetarea de piață, planificarea strategică, managementul crizelor, relațiile cu comunitatea sau comunicarea internă. De asemenea, agențiile au început să se asocieze în organizații profesionale, cum ar fi Asociația Română a Profesioniștilor în Relații Publice (ARRP), care a fost înființată în 1995.

Unul dintre factorii care au stimulat dezvoltarea PR-ului corporatist în România a fost integrarea în Uniunea Europeană, care a avut loc în 2007. Acest proces a impus o serie de reforme legislative și instituționale, care au crescut nivelul de transparență și responsabilitate al organizațiilor. De asemenea, integrarea europeană a facilitat accesul la fonduri structurale și la programe de cooperare, care au necesitat o comunicare eficientă cu diferitele părți interesate.

PR-ul digital: anii 2000-prezent

Odată cu apariția și răspândirea internetului și a rețelelor sociale, PR-ul a intrat într-o nouă eră: cea digitală. PR-ul digital presupune folosirea mediului online pentru a comunica cu publicurile țintă, pentru a crea conținut relevant și interactiv și pentru a monitoriza și evalua impactul acțiunilor de comunicare.

PR-ul digital în România este încă în curs de dezvoltare, dar prezintă un potențial mare. Potrivit unui studiu realizat de Zelist Monitor în 2019**, existau peste 12.000 de bloguri active în România, care generau peste 100.000 de articole pe lună. De asemenea, existau peste 20 de milioane de utilizatori de Facebook și peste 5 milioane de utilizatori de Instagram în România***. Aceste platforme oferă oportunități multiple pentru PR-iști de a crea și distribui conținut atractiv, de a interacționa cu publicul și de a măsura rezultatele.

PR-ul digital în România se confruntă însă și cu provocări. Una dintre ele este lipsa de competențe digitale și de instrumente adecvate pentru gestionarea comunicării online. O altă provocare este adaptarea la schimbările rapide și la tendințele emergente din mediul digital, cum ar fi inteligența artificială, realitatea augmentată sau influencer marketing. O a treia provocare este menținerea eticii și a credibilității într-un mediu suprasaturat de informații și expus riscului de fake news sau de cyber-atacuri.

Concluzie

PR-ul în România are o istorie fascinantă, care reflectă evoluția socială și politică a țării. De la diplomația secolului al XIX-lea la digitalul secolului XXI, PR-ul a demonstrat capacitatea sa de a se adapta la contexte și provocări diferite, dar și de a contribui la dezvoltarea și progresul societății românești.